De ce tipam?

De ce tipam

Când nu ne place ceea ce spunem și ceea ce facem, fie că e în relație cu noi sau cu ceilalți, folosim vocea noastră sau vocile celor care ne-au vorbit așa când eram mici?

Nu îmi aparține întrebarea, am văzut-o într-o imagine, am tradus-o și am modificat-o puțin.

Vreau să vă vorbesc despre moștenirea tonului, despre rușine transmisă și curajul de a ne auzi. Sunt momente în care ridicăm tonul la cei din jur și aproape imediat simțim cum ceva se rupe în noi, înghețăm, auzim ecoul vocii altcuiva. E o voce care nu ne aparține, un ton pe care, poate, l-am urât toată copilăria.

Întrebarea mea nu e doar morală sau relațională, e o întrebare identitară: Această voce e a mea? ;sa e vocea mamei mele când era copleșită, a tatălui meu când se simțea lipsit de control sau era furios, a profesorului care mi-a transmis că greșelile se corectează cu rușine și frică și că sunt niște chestii îngrozitoare din care nu se crește și nu se învață, care ne arată că nu suntem buni de nimic?

Nevoia de a ridica vocea apare adesea din punctul acela în interacțiune în care am avea nevoie de putere, vine din neputință. Neuroștiința vine cu un răspuns bine definit pentru acest moment. Atunci când ne simțim amenințați, fizic, emoțional sau relațional, sistemul nostru nervos intră în stare de apărare(practic intră într-un mecanism de supraviețuire). Cortexul prefrontal, responsabil cu autoreglarea și gândirea critică, cedează controlul în favoarea sistemului limbic, centrul emoțiilor primare. În acest moment vocea devine mai puternică, corpul ni se încordează, iar intenția inițială de a ne face înțeleși se transformă, fără să vrem, în atac. În acel moment vrem să fim mari, puternici, văzuți și auziți.

Tonul vocii noastre nu e biologic, e învățat. 

Nu urlăm fără a fi ecoul altor urlete. 

Un studiu din 2010 pe care vi-l las în comentarii, arată că stilurile de atașament și comunicare ale părinților modelează direct reactivitatea emoțională a copiilor și, implicit, felul în care aceștia vor vorbi(sau vor țipa) ca adulți. Cu alte cuvinte, vocea pe care o folosim azi în conflicte e adesea un remix inconștient al vocilor care ne-au format. Când țipăm la un copil, la partener, la un coleg, nu doar că ne pierdem vocea autentică, dar riscăm să perpetuăm o dinastie a rușinii, să lăsăm în urmă cuvinte dure, care se imprimă în structura noastră emoțională. “Nu sunt suficient”, „nu pot greși fără să fiu atacat”, „nu am voie să fiu vulnerabil”, ne vor răsuna în cap cuvintele pe care le vom scoate uneori furibund în exterior, ca o eliberare și atunci când le lăsăm să iasă, vom da mai departe o moștenire a neputinței, rușinii și furiei.

Și totuși, ce-ar însemna să vorbim cu vocea noastră? Cum ar fi să vorbim cu vocea care îndrăznește să spună “sunt copleșit, mi-e teamă că nu te pot ajuta acum”, „mă doare ceea ce se întâmplă între noi”, „aș vrea să fim conectații”,”am nevoie să fiu văzut”(mai adăugați voi).

Vocea asta autentică apare atunci când avem curajul să ne auzim pe noi înșine, INAINTE de a încerca să fim auziți de ceilalți. 

Vocea care zbiară, e vocea pe care NOI nu ne permitem să o auzim, o negăm, o amuțim și vrem să o audă ceilalți, pentru a o conține și a îi spune”dragă, dragă, va fi bine”. Practic noi nu o ascultăm, dar vrem să o audă ceilalți și să facă ei ceva pentru noi(sau în locul nostru).

Vocea noastră autentică, apare când alegem să întrerupem reflexul, să nu ne mai confundăm cu trecutul și să fim parte dintr-un un prezent pe care îl clădim diferit. Vocea noastră autentică nu va fi întotdeauna o voce perfectă, uneori ne va tremura, uneori ne va suna straniu, pentru că nu suntem obișnuiți să o auzim și să o folosim. 

VOCEA TA nu e reprezentată de tonul pe care îl ai, ci despre poziția din care alegi să vorbești: frică sau prezență, control sau grijă, rușine sau apartenență.  

Crede-mă pe cuvânt că e mai bine să vorbești despre vulnerabilitatea ta autentică decât să îți zbieri forțele și să impui autoritate. 

Prima voce e a ta, a doua e condiționată de alții.

Daca esti parinte, educator/cadru didactic  sau animator si nu ai tipat niciodata la copii poti intra in clubul celor cu rabdare de fier 

Dar cel mai probabil te numeri printre ceilalti 99 % dintre adulti care pana la urma cedeaza sub presiunea nervilor si ajung sa strige la copii sau chiar sa le spune lucruri urate. 

Stim deja ca de cele mai multe ori cuvintele pot rani chiar mai mult decat o palma la fund scapata intr-un moment de furie, intr-un moment in care pur si simplu nu ti-ai mai putut stapani emotiile negative. 

Va punem la dispozitie un program in care descoperim metode simpple prin care sa comunicam fara tipete si sa le inlocuim cu tehnici usor de aplicat. 

Potrivit pentru parintii/educatorii cu copii de la  4 ani in sus si pana dupa adolescenta

pentru varianta de program de 30 de zile (150 de lei , doar 5 lei/zi), intra in grupul de wat-up alaturi de noi

https://chat.whatsapp.com/JjTSK7m5aSz8EpEveaSK7b

Daca alegi varianta aceasta achizitionata online (350 de lei) vei avea acces nelimitat pe platforma online in program pe langa lectura temelor zilnice, de inregistrari cu provocarile si idei de jocuri simple de conectare pentru adulti si copii